Despre fotografie cu Miluță Flueraș, Carlos Funes și Paul Voicu

Când mă gândesc la concertele care m-au marcat, îmi apar in fața ochilor câteva instantanee, acele sclipiri intense care fac showul de neuitat. Din fericire, pot să le retrăiesc prin munca fotografilor de concerte. Ei sunt cei care au grijă mereu să prindă momentele speciale, să fie unde trebuie, când trebuie. De-a lungul timpului, am urmărit cu interes și admirație proiectele de fotografie de eveniment.

Unul dintre acele proiecte este Asociația Stage Photo, fondată de Miluță Flueraș, Paul Voicu și Carlos Funes. Niște nume cu greutate în scena fotografică românească au vrut să creeze o comunitate artistică în jurul lor, un spațiu de dezvoltare și creare. Pentru cei dornici să pornească pe acest drum al fotografiei de eveniment, Asociația Stage Photo oferă workshop-uri, sfaturi, și promovare. Mai mult decât atât, pe site-ul asociației găsim în fiecare lună un Best Of, o selecție a celor mai reușite fotografii de la evenimente.

Ca să aflăm mai multe despre acest proiect, dar și despre cei din spatele lui, i-am invitat pe Miluță, Paul si Carlos la o discuție despre fotografia de concert.

 

TAO: Cum a luat naștere asociația?

Miluță: Ideea inițială a fost a lui Carlos. El ne-a propus mie și lui Paul și așa a luat naștere asociația. Ideea de nume a fost a lui Paul; am făcut un brainstorming, varianta lui a fost cea mai bună și am acceptat-o toți.

 

TAO : Cine poate fi membru și cum?

Miluță: Membru poate fi orice fotograf care e interesat de această nișă pe care o abordăm- fotografia artelor spectacolului, nu se referă doar la fotografia de concert, ci la orice tip de performance, de la un performance într-o galerie la un show aviatic. Procesul de înscriere e relativ simplu : cei care vor să adere trebuie să prezinte un portofoliu de 10 imagini prin care să demonstreze că sunt cunoscători ai acestui tip de fotografie și că au activat cât de cât în domeniu, iar noi analizăm portofoliul, votăm și îi primim în asociație.

 

TAO : La ce proiecte ne putem aștepta?

Miluță: Momentan, pe lângă prezența noastră în social media (facem un fel de album de best of în fiecare lună), lucrăm la niște proiecte pe care le vom anunța în curând, și anume- ne dorim să filmăm un documentar despre scena muzicală underground din București, suntem într-o fază avansată a proiectului. Deja am contactat trupele, ne-am făcut o idee despre cum vrem să arate și dorim să începem filmările acum, în septembrie.

 

TAO : Dacă nu s-ar pune problema de bani sau de chestiuni financiare, ce proiecte ați dori să inițiați ?

Miluță: Deocamdată este vorba doar de acest proiect și despre o carte pe aceeași temă, care va fi mai mult un album de fotografie documentară- un proiect de durată. Se va pune problema de bani atunci când va trebui să producem efectiv albumul, dar documentarul îl facem in house, cu ce materiale avem, echipamente… Problema ar putea fi eventual la promovare și distribuție, pentru că niciunul dintre noi nu are experiență în domeniul de PR de film, e o nișă și asta. Ne dorim să cooptăm și persoane care să se ocupe numai de asta, ca să ne poată promova proiectele mai bine.

Image may contain: 2 people, night

TAO: Am văzut pe site-ul vostru că vreți să țineți și diverse workshop-uri, cursuri… Credeți că oricine poate ajunge un fotograf bun?

Paul:  Eu nu sunt de părerea asta. Cunosc fotografi care sunt oameni foarte ok, dar de 6-7 ani de zile nu au avansat deloc, au rămas în același loc și pe partea de fotografie, și pe partea de editare. Uitându-te la pozele lor, nu simți nicio emoție din punctul de vedere al încadrării subiectului în peisaj, sunt niște imagini terne. Dacă faci poze doar ca să arăți că ai foost acolo, nu ai mare lucru de arătat.

Tocmai de asta ne-am gândit și la partea asta de coaching, ca să îi ajutăm pe ceilalți să se dezvolte. Dar în primul rând ne învățăm unii pe alții. Miluța are o idee, am și eu o idee, haide să încercăm să le punem cap la cap, apoi în practică. Niciunul nu e ”mama fotografiei de concerte”. Avem multe exemple pe care să le urmăm, fotografi atât din străinătate, cât și din țară. Una din fete a tras pentru Studio Rock la Rockstadt și mi-a trimis pozele să i le public, pentru că îi făcusem rost de acreditare- am rămas foarte impresionat de ce a scos fata aia la primul ei festival.

 

Miluță: Pentru că sunt oameni care au un talent nativ, au ochiul potrivit pentru fotografie. Sunt oameni care se uită la mii de tutoriale și tot nu reușesc să prindă esența, pe când alții au un talent nativ și încep să se remarce după câteva evenimente și știu să vadă ceea ce este important, în termeni de compoziție, de juxtapunere, văd mai multe elemente decât vede un om obișnuit.

 

Carlos: Oricum, ideea e să ne ajutăm reciproc să evoluăm. O data pe lună ne întâlnim și ne facem ”critica”, vedem ce poate fi îmbunătățit, cum am putea încadra mai bine ș.a.m.d.

 

Miluță:  În plus, facem și studii de caz, prezentăm portofoliul câte unui fotograf din afară pe care îl apreciem, ca să vedem ce face ca acele imagini să fie bune, să vedem dacă putem și noi să adoptăm anumite elemente de compoziție, sau poate abordarea în sine. Ideea e să ne îmbogățim cultura vizuală cât se poate de mult.

TAO : Să vorbim puțin despre fotografie în general. În primul rând : cum vedeți voi rolul fotografiei și al videografiei în scena muzicală ?

Paul: E unul foarte important- prin foto și video promovezi artistul respectiv, organizatorul, locația… Promovezi scena muzicală din România, dacă sunt români. Sunt trupe românești care au crescut foarte mult datorită fotografiei de concert. Dacă se întâmplă să concerteze o trupă mică într-o locație mai puțin cuprinzătoare, unde nu vin decât vreo 60 de oameni să îi asculte, dar pozele și filmările de la concert arată interesant sau promițător, oamenii vor fi tentați să îi asculte.

Miluță:  Impactul este unul destul de mare. Dacă e să ne gândim la perioada de acum vreo 10 ani, când nu era Facebook, imaginea avea alt rol și alt impact. Acum, cu rețelele de socializare, site-urile nu mai sunt atât de vizitate. Dacă e să mă gândesc la Sonysphere, acum 10 ani, când imaginile atingeau 10 000 de vizualizări… Acum algoritmul rețelei de socializare nu îți mai permite acest lucru dacă nu plătești. Dar conținut de calitate se creează din ce în ce mai mult, se vede că a evoluat foarte mult piața, oamenii déjà au o cultură vizuală, organizatorii la fel- își aleg fotografii, nu iau pe oricine, au început și remunerațiile să ajungă la nivelul la care ar trebui… Încet-încet, începem să ne aliniem la niște standarde și să ne putem compara cu industria de afară în privința asta.

 

TAO : Dacă vă uitați acum de exemplu la o anumită formație sau la un eveniment, unde se promovează anumite fotografii care nu sunt neapărat cele mai reușite… Vă face asta să vă placă mai puțin evenimentul/formația respectivă ?

Paul: Nu, n-are nicio legătură. Depinde mult de locație, de lumini. Nu poți să judeci un concert la care artiștii probabil că n-au fost în cea mai bună stare psihică și n-au dat tot ce pot sau tot ce vor pe scenă. Sunt momente în care nu poți să funcționezi la 100%. E doar unul din multele concerte. Dacă îi asculți, îi știi de ceva timp, poți să fii de acord că au avut o performanță mai slabă, dar știi că nu asta e norma.

Miluță: Nu neapărat. Ce încercăm noi, fotografii de concert, e să captăm prezența lor, feeling-ul, energia lor. Uneori pot fi 25 de fotografi în fața scenei și doar unul dintre ei să facă o singură poză care să cuprindă toată atmosfera, să spună întreaga poveste. Și din poza aia poți să înțelegi tot concertul, să îți spună tot.

 

TAO : Era o glumă că în România, pe Facebook, al doilea cel mai frecvent nume de familie e ”photography”…

Paul: Da, sunt de acord cu asta, suntem cu toții de acord cu asta. Ideea e că e foarte ușor să faci o pagină din asta cu ”photography”, e gratis, cu ceva bani poți face rost și de câteva mii de followeri, cu toate că nimeni nu se uită la pozele pe care le publici.

 

TAO : Dar acum, când toată lumea are o cameră cu el la concert… Este ăsta un motiv pentru care lumea apreciază mai puțin fotograful de concert?

Miluță: Nu, pentru că foarte puțini pot reuși cu ajutorul unui telefon să facă o fotografie mai bună decât cei care stau în ”pit”. Dar s-a întâmplat să văd și fotografii făcute cu telefonul care să le întreacă pe cele profesionale, pentru că omul respectiv se află în alt punct, are altă perspectivă asupra concertului. Chiar și eu, la Electric Castle, am tras în paralel cu telefonul și am văzut că se poate, cu condiția să ai și o anumită experiență, dar sunt foarte rare cazurile.

 

TAO : Hai să vorbim puțin și de partea de fotografie promoțională, pentru imaginea unei formații. Cât de mult (decor) este prea mult și când lăsăm lucrurile simple ?

Miluță: Eu, de exemplu, când discut cu o trupă despre felul în care se va desfășura o ședință foto, întreb întâi care este conceptul. De cele mai multe ori recurgem la elemente destul de simple, în niciun caz n-am utilizat decor excesiv, pentru că nu caracterizează genul acesta de imagini. Poate editarea sau efectele să fie mai deosebite (efecte reale, nu digitale), dar în general sunt chestii destul de simple pentru că trupa este cea care trebuie să iasă în evidență, nu elementele de decor. Totuși, imaginea trebuie să spună o poveste, astfel încât este nevoie de elemente care să contureze mai bine conceptul în sine. De regulă, oamenii optează pentru chestii destul de simple și ne bazăm pe expresivitatea lor. S-a făcut totuși un studiu și s-au observat clișeele care se repetă la fotografiile cu trupe- spre exemplu vocalistul este tot timpul în față și iese în evidență, trupele de metal nu zâmbesc niciodată, clădiri părăsite, fish eye etc. Important e cum treci peste clișeele astea ca să poți transmite ceva, cum poți să scoți de la subiecții tăi ceea ce vrei să transmiți.

TAO : Care au fost pentru voi momentele de cotitură în carieră- un concert important, un moment în care ați învățat ceva…

Paul: E o întrebare cu mai multe răspunsuri. Pentru mine, momentul de cotitură, care m-a atras către fotografia de concert a fost festivalul Hellfest, datorită acelui festival m-am apucat de fotografia de concert.

Carlos: Pentru mine, cel mai mare highlight a fost tot la Hellfest, a fost pentru prima oară când am participat la un festival de o asemenea anvergură. Am învățat că dintr-o singură melodie trebuie să scot cele mai bune cadre pentru trupa respectivă. E o altă dinamică față de concertele care se țin în cluburi sau în cadrul unor festivaluri mai mici. Am învățat să trag atâtea cadre cât să simt că e de ajuns, că am prins și chestii bune și câ îmi și ajung imaginile, astfel încât atunci când mă duc la concerte mai lejere, unde pot să fotografiez pe parcursul a 3 melodii, simt că am prea mult timp.

Miluță:  Sunt multe momente importante… De exemplu, prima acreditare, în 2008, la Brașov… Primul concert foarte tare pe care l-am fotografiat- AC/DC, în 2010, prima acreditare la un eveniment cu public de peste 10 000 de oameni… Faptul că am ajuns să lucrez cu festivaluri foarte mari, totul venind de la sine, în sensu că organizatorii festivalului m-au contactat, pentru festivaluri ca Electric Castle, ARTmania, Blaj Alive… Faptul că m-am extins către alte zone, începând de la muzică, că lucrez pe digital, sunt fotograf (SEE Fest, iCEE Fest), festivaluri care au cu totul alt profil, dar care sunt festivaluri de top în România… Faptul că am putut să mă extind către video și că am avut șansa să lucrez și cu artiști cunoscuți…

 

Pentru a afla mai multe despre Asociația Stage Photo, îi puteți găsi pe:

https://stagephoto.ro/ro/

https://www.facebook.com/asociatiastagephoto/

https://www.instagram.com/asociatiastagephoto/

 

Interview: Max Ater

Born and raised on the coast of Southern Maine, 25 year-old pop/country phenomenon Max Ater has quickly taken New England by storm with his powerful voice and lyrics. No stranger to the stage, Max spent his teenage years honing his skills at open mics, community theatre, and at fairs and festivals throughout the state. In 2012, he gained state-wide attention for his performance at “Maine’s Got Talent!” scoring first place with an original song. With the support of friends and family, Max took his original music throughout New England and quickly built a loyal fanbase. In 2013, he released a self-produced EP Up ‘Till Now, debuting his talents not only as a songwriter but for production as well. A few years later, Max was grand champion of Maine’s Soundoff 2016 competition.

Teen Art Out: Before anything else, we would like to know how it all began for you.  What turned you to music in the first place?

Max Ater: I turned toward music in high school after finding a knack for producing music on my computer. I’d always loved writing so when I found my voice, I put the two together and quickly found a real passion for the craft. A couple years later, I started to perform my music at open mics around Maine and then fairs and festivals. I realized fast that performing live was a rush I really wanted to chase.

Teen Art Out: Does your new EP Small Town have a recurring theme? Is there a planned connection between the songs?

Max Ater: There wasn’t any planned connection between the songs but throughout the process of writing this record, I definitely started to hear a story emerge. Each track draws from elements of my life here in Maine and I think that naturally ties this record together.

4

Teen Art Out: Is there any artist with whose lyrics/music you can relate and who also inspired you?

Max Ater: Working on this new record turned me towards some really great artists that not only inspired this latest EP but I know will to continue to impact me. Artists like Thomas Rhett and Keith Urban, both of whom write and record a really unique mix of Pop and Country. I spent a lot of time over the past two years studying their style and choices. Over the years, I’ve fallen in love with the writing style of John Mayer and his ability to take really big ideas and break them down into incredible tunes. That’s a challenge! Very recently, I’ve been deeply moved by the music of David Gray.


Teen Art Out: You are creating a really nice combination of pop and country music. What builds the country part? Is it your own instrumental composition?

Max Ater: I spent a lot of time with Karl Anderson, the producer of this record, simply talking about how we wanted to approach the production of these tracks. The initial demos lacked any solid country vibe and that was on purpose because we wanted to build around a foundation of pop. My focus was on discovering the melodies, usually early on behind the piano. The country vibe is due in large part to the live drums that session drummer Jason Hartless tracked. He brought liveliness into the production that balanced the heavier elements of pop.

Teen Art Out: In what way did your hometown inspire you? It seems to be one of the “main character” of your current music and upcoming EP.

Max Ater: Imagery is essential to me as a songwriter. Every song I write has a setting, however disconnected from the final lyrics, that I always come back to for inspiration. To be honest, I don’t fully understand why my mind chooses the setting it does sometimes but it ends up being a powerful lyrical palette. My hometown of Bath, Maine is perfect for this. It spans the spectrum of rural and urban living and of course, the people are a beautiful inspiration as well! At the same time, I’ve never thought of being inspired by Bath as a choice for me. I was born and raised here.

S02 5x5.125 Sleeve

Teen Art Out: What do you have in mind when writing the lyrics for your songs? What is the main purpose you want to achieve?

Max Ater: My goal has always been to find that balance between lyrics I truly connect with and lyrics that connect with others. Taking big ideas and sifting out their most relatable form is what songwriting is all about for me. There’s no other feeling in the world quite like finding the right words and being able to share them through music.


Teen Art Out: On another note, would you ever consider writing for someone else?

Max Ater: I’ve considered it, but have yet to have the opportunity to do so. If the chance arose, I’d be more than happy to give it a try.

Teen Art Out: Which do you think would be the challenges that this would imply?

Max Ater: I think it’d be a matter of confidence. Writing lyrics is a deeply personal experience for me and learning how to open up like that for another artist would be a challenge but I suspect a very fulfilling one.

Teen Art Out: Is there any song that you wrote just to let your emotions out and which is so personal that it won’t see the public light?

Max Ater: Of course! I have tunes that would seem absolutely strange to others but they helped me process and recover from tough times along the way.

Teen Art Out: If you could use only one instrument for a song without changing your musical style, which one would it be?

Max Ater: It would have to be piano! I’ve written a majority of my tunes behind the keys. I think it offers the widest array of possibilities for me when it comes to capturing my style of music.

Teen Art Out: Should you describe music in three emotions, which would those be?

Max Ater: Hopeful, Powerful, Heartfelt

Interviu: E-an-na – “Trebuie să nu uiţi să duci la bun sfârşit lucrurile în care chiar crezi.”

E-an-na este una dintre formațiile tinere care ne arată că se poate. Ne arată că se poate ca o formație românească să crească și să se dezvolte, când muncesc pentru asta. Ne arată că se poate să aibă un show live de excepție. Ne mai arată că pot câștiga locul al II-lea la Wacken Metal Battle (2017). Iar acum ne arată noul single,  “Viu”, la aproape un an de la ultimul lor single.

Teen Art Out: Felicitări pentru noul Single, “Viu”. Ce v-a inspirat pentru aceasta melodie, un Carpe Diem muzical? 

Andrei Oltean: Salutare şi mulţumim frumos! Întocmai. De-a lungul anilor am fost de nenumărate ori în situaţia de a nu putea duce la bun sfârşit o anumită idee la care chiar ţin, şi de exponenţial de multe ori i-am văzut şi pe alţii trecând prind asta. Ba că nu-s bune circumstanţele, ba că nu e momentul, că parcă ţi-a pierit cheful printre atâtea măgării ale vieţii… Întotdeuana o să se găsească ceva. Trebuie să nu uiţi să duci la bun sfârşit lucrurile în care chiar crezi.

Teen Art Out: Ca prim single, putem spune că reprezinta albumul mai bine?

AO: Întrucâtva. Nu e tocmai un prim single, fiindcă vom include şi „Epitaf“ pe noul album. Dar niciuna din ele nu sunt un oracol complet a ceea ce urmează. Va exista o suită de elemente cu siguranţă neaşteptate.

Ban Ovidiu: La fel ca și “Epitaf” reprezintă partea din album prin care spunem că nu vom rămâne la structuri / părți standard de folk metal.

Teen Art Out: Ce ne puteți spune despre urmatorul album? Aveți deja o dată de lansare?

AO: Nu avem nimic, în afară de piese gata compuse şi înregistrate într-o variantă rudimentară, de preproducţie. Lucrăm la finisarea detaliilor muzicale, dar şi la nişte elemente grafice. Versurile sunt şi ele gata, dar drumul se lungeşte parcă la infinit. Aşa că nu vrem să facem nici o promisiune în acest sens. Nu până nu ştim clar că e totul gata. Răbdăm împreună, ce să facem?

BO: E altfel și din punctul meu de vedere arată o evoluție clară. Durează destul de mult, dar nu vrem nici să ne grăbim și să lansăm ceva inferior.

Teen Art Out: Care a fost procesul pentru acest nou album? De unde a venit inspirația și cum au ajuns melodiile în forma în care sunt?

AO: Din toate părţile. Greu de determinat de unde vine muzica în general. Sigur că încercăm, ca muzicieni, să ne fabricăm o poveste, o orginie a ideilor, dar adevărul e că nu cred că avem habar, sau că putem determina o sursă. Sunt idei care te iau la trântă pe nepregătite. Pe unele le-am respins, pe altele le-am modificat după propria voinţă, iar pe unele chiar le-am acceptat în forma în care mi s-au arătat. Stilul compoziţional al cuiva e marcat de amprentele artiştilor pe care această persoană îi ascultă: cu cât mai mulţi & diferiţi aceşti idoli, cu atât mai departe va fi noul stil de o posibilă similaritate cu un anume artist. Încerc să nu mă plafonez în ceea ce am mai făcut, şi cred că acest lucru se va vedea în noul album.

BO: A fost diferit deoarece n-am mai pornit de la anumite teme populare sau doar de la un anumit schelet de la Andrei, sunt și piesele care au pornit din idei de la mine, sau le-am făcut de la 0, dar împreună, astfel au un complet alt sound asupra căruia Andrei ulterior și-a pus amprenta. Mai sunt și piese pentru care Andrei cred că și-a vândut sufletul, fiind incredibil de bune și diferite.

 

 

Teen Art Out: Anul acesta este mult prea discutatul Centenar. Veți marca in vreun fel acest moment?

AO: Nu. Dacă ne putem bucura de viaţă, sau de existenţa unui concept drag, doar la intervale fixe înseamnă că ne autoimpunem acea bucurie. Simţi când ai chef, când vine spontan, nu când ţi-ai programat să simţi. Nu zic centenarul e un lucru rău. Doar că nu are legătură cu abordarea noastră asupra artei.

Teen Art Out: Ați lansat de curând un episod din NANANA TV. Vă doriți să continuați partea de vlogging, sau a fost ceva de moment?

AO: E cam mult spus vlogging. Videoclipurile din NananaTV nu sunt nici profesionale, nici nu apar în mod regulat, momentan. Când se mai adună idei şi ni se par haioase le împărtăşim şi cu alţii. Da, noi am vrea să le facem în continuare, în măsura în care timpul ne permite. Când apucăm, cum apucăm. Din nou, nimic de promis.

BO: Încercăm, dar este foarte greu, fiind cumva al n-lea lucru de făcut după multe altele mult mai prioritare.

Teen Art Out: Ce a însemnat pentru voi experiența Wacken și ce puteți spune că ați învățat din ea?

 

AO: Am învăţat să dorm în maşină. Wacken a fost un punct important în scurta noastră istorie, mai ales ajungând acolo ca o trupă nouă, abia atinsă de câteva zeci de concerte. Am învăţat foarte multe lucruri, în special despre principii. Cred că pilonul principiilor are cea mai mare nevoie de oblojire la noi, fiindcă ele asigură un curs al evenimentelor pe termen mediu şi lung, or noi suntem destul de angrenaţi în imediat, în “termenul scurt”. Am văzut ce înseamnă prietenia sinceră şi ne-oportunistă, spre exemplu. Între trupe, între organizatori, între toată lumea prezentă prin zonele de backstage. Fain sentiment. Creşte încetuc şi la noi, şi sper să eclozeze frumos într-o bună zi.

Şi am mai aflat un lucru, şi anume faptul că suntem în stare să ne prezentăm muzica şi în faţa a mii de străini, cu un efect la fel de profund şi plăcut precum se întâmplă acasă. Nu contează că n-au înţeles o iotă din versuri.

BO: Am văzut că avem o șanșă destul de puternică și afară. Lumea a simțit muzica și fără să fim nevoiți să cântăm intr-o engleză la mâna a doua.

Teen Art Out: Cum v-a venit idea sa cantați Dansul Pinguinului?

AO: Aoleu. Cred că ne prosteam la sală. Tot aşa, spontaneitate. Am zis că fie ne urăsc toţi, fie o să iasă foarte bine. Muzica noastră evită tendinţa de a face totul amuzant (tendinţă relativ dominantă în vremurile noastre), dar câte-un râset din când în când n-a omorât pe nimeni.

BO: Am zis să facem ceva mai extrem și neașteptat. Ulterior a apărut și ideea de dinozaur prin care voiam să aratăm că e un moment mai puțin serios muzical, dar totuși memorabil și prin care să facem lumea să se simtă bine.

 

Teen Art Out: Care au fost cele mai “nebune” momente din turneele voastre?

AO: Sunt multe moduri de a defini nebunia. A fost treaba cu pinguinu’ & Ovidiu deghizat în dinozaur, au fost stage dive-uri, au fost oameni care ne cântau versurile şi se auzeau la fel de tare ca noi… au fost nopţi în care am refuzat cazări în zone dubioase fiindcă era clar că vom rămâne fără remorcă dacă poposim acolo, nopţi în care fugeam unii după alţii cu sticle de apă desfăcute, chefuri şi liniştiri. E faină viaţa asta, chit că are puţine momente. Am tot spus că trăim în două lumi: în bulele astea de nebunie & dedublaţi în vieţile noastre de birou. Cea mai mare nebunie mi se pare hotarul dintre ele.

BO: De la pierderea temporară a unui membru cu telefonul inchis, la urcatul pe scenă la nici 3 minute după ce am ajuns in locul respectiv, la momente prin care mai lăsăm puțin seriozitatea după concerte, sau la idei spontane pe scenă. Am avut un concert în care am decis să incercăm să cântăm o piesă fiecare la alt instrument. A ieșit un haos, dar pentru noi a fost o experiență plăcută și cumva comică. Nu e tocmai ușor să fii atât de mult pe drumuri și pe langă oboseală fizică, se văd și semnele de oboseală psihică, incercăm totuși să mai lăsăm puțin din maturitate și să ne bucurăm de călătorie.

Teen Art Out: Care sunt câteva lucruri pe care publicul nu le ințelege despre ce înseamna industria muzicală?

AO: Sunt atâtea lucruri pe care nu le înţelegem nici noi. Nu ştiu cât trebuie să înţeleagă publicul ca să meargă totul mai bine. Încerc să mă leg de ce e relevant oarecum şi pentru ascultătorul care nu are treabă cu industria în sine. Până la urmă dacă simţi & rezonezi cu o muzică, vii la concert, o asculţi de-acasă, îţi iei un tricou, mă rog. Fiecare după posibilităţi şi dispoziţie. Sunt nenumărate aspecte de luat în calcul şi când lansezi muzică, şi când faci un concert. La noi în ograda mioritică e un mediu destul de imprevizibil, aşa că adesea nu iese totul plănuit ca la carte. Ce aş vrea e să fie înţeles lucrul ăsta şi să nu mai fim cu toţii părerologi “că e vina lui X sau a lui Y”.  Nu-ţi convine, nu te mai duci, nu mai susţii. Problemele recurente sigur te vor descuraja, dar câte o gafă ocazională nu e întotdeauna din vina celui care a încercat să facă ceva din pasiune.

 

BO: Că trupele au ajuns “undeva” și de acolo e doar lapte și miere. Nu există așa ceva. Sincer să fim, muncim mult mai mult decât la inceputul trupei, pe multiple planuri și asta chiar implică un sacrificiu al oricărui  “timp liber”.

Eu consider că trupele în general in România sunt aruncate într-un colţ în favoarea trupelor de afară, dat fiind că acelea vin cu o anumită productie (aproape imposibil de conceput pentru o trupă din Romania). Observ că oamenii au inceput să fie mai reci către industria noastră, să fie mai puțin dornici de a vorbi despre trupe, sau să-i ajute chiar prin social media. E imposibil să existe o creștere astfel și n-o să apară vreodată vreo trupă romănească să se compare cu “titanii” de afară, oricat de mare le este interesul și dedicatia. Fără susținătorii tăi nu poti face absolut nimic.

De altfel, observ că toată lumea îşi imaginează că trupele pot scoate piese pe bandă rulantă, dar cumva cu o calitate mai mare și o evoluție constantă. Oricât de mult lucrează o trupă, contează mult și interesul celor care-i susțin. Dacă mergi sa-i vezi la concerte, dacă spui activ pe net că vrei sa-i vezi in unele festivaluri, vorbești despre ei și ii susții prin merch, o să vezi cum toate vin mai ușor.

Teen Art Out: Care au fost, în schimb, niște lucruri pe care voi nu le-ați înțeles despre scena muzicală, și cu care v-ati izbit dupa ce ați „intrat în pâine”?

AO: Legalitatea. Caracatiţa monstruoasă a birocraţiei. E de parcă statul face tot ce îi stă în putinţă ca să îţi taie elanul atunci când încerci să joci după regulile create tot de acesta. În alte ţări rezolvi aproapte totul online, într-un timp decent de scurt. Noi încă aşteptăm răspuns în termen de 30 de zile după fiecare aviz.

BO: Că o să se treacă peste acest super război al genului, sau competiții muzicale. Indiferent de orice gen de muzică cântă o trupă, dacă ne abordează, incercăm să-i ajutăm. Din punctul meu de vedere, nu există vreo SUPER TRUPĂ unică în România, care să fie UNICĂ în lume dpdv muzical care să-și permite să fie un super judecător față de alte trupe.

Teen Art Out: Cât de important este pentru voi să puteți să vă implicați în toate zonele muzicii, de la înregistrare, mixare, la promovare, management, etc? Este un artist complet când are cunosținte din toate domeniile, sau trebuie fiecare lăsat să facă ce știe?

AO: Eu m-aş simţi minunat să fac doar muzică, să nu mă “murdăresc” cu concepte de marketing, de sporire a vizibilităţi, etc. Dar e necesar să fim multitasking, şi cred că o să încărunţim mult mai repede decât am face-o dacă am cânta doar în casele noastre, fără să încercăm să aducem muzica şi altora. Totuşi, muzica merită toate sacrificiile astea.

Dar nu. Un artist nu e neapărat complet dacă ştie management, sau să mixeze, sau alte activităţi conexe. Un artist e complet când îşi mânuieşte cu dibăcie arta, şi poate exprima corect ceea ce ia naştere la nivel sinaptic. E cel care poate cataliza emoţie.

BO: Inregistratul și un mixing la nivel de incepător te ajută foarte mult să-ti auzi ideile altcumva, nu printr-o filmare absolut oribilă dintr-o sală de repetitie, deci este cam necesar de la un anumit nivel.

Fiind 2178937219831 de trupe care bombardează cu informații internetul, trebuie să ai un plan de promovare foarte bun pentru a putea fi văzut.

Totuși, sunt de acord cu Andrei, pentru a putea realiza partea artistică cel mai bine, nu ar trebui să fii implicat in toate zonele. E pur si simplu prea mult.

Teen Art Out: Dacă ați avea o baghetă magică, care ar fi trei lucruri pe care le-ați face?

AO: I-aş face pe toţi mai relaxaţi şi mai puţin concentraţi pe partea necăjită a vieţii. Aş vrea ca toată lumea să-şi poată trăi visul, cât timp acest nu implică a face rău altcuiva, şi să ducă o viaţă decentă în acelaşi timp. Aş fi putut spune să am eu destui bani de instrumente, studiouri, cărţi & adăposturi pentru animale, şi pentru o mie de alte lucruri. Dar cred că primele 2 ar face să nu mai fie necesar. Aşa că din a treia dorinţă aş pune un fel de exception handling în caz că am modificat prea grav structura universului cu primele două. Să nu fie naibii vreun efect secundar grav şi neprevăzut.

BO: De acord cu ce a zis Andrei, chiar nu e altceva necesar. Bine, poate incă 2-3…zeci de chitări pentru colecția personală.

 

 

Interview: Jason Hartless

You have started playing and touring at a very early age. How do you now look back to that time?

I was very lucky to have parents that were very supportive and a father that understood the business and guided me into the direction to get me where I am today. It’s really crazy to look back and to think I was only 14 years old when I toured for 3 months opening for Motley Crue; but I got my feet wet with touring very early that it has allowed me to walk into many gig and touring situations without having to audition.

You have attended music classes at Berklee College of Music. How do you see the need for formal education in the music industry?

I am a Music Business major and I feel that it is extremely to have the proper education in an industry that is as fast paced as the music industry. In the age of DIY musicians try to compete with each other, the artists that are making money are artists that have industry professionals behind their career knowing the ins and outs of the whole machine that is the music industry. So learning the real tricks of the trade helps me build my career in other aspects of the industry.

How scary a moment was to decide to become a full-time musician? Were there people around you discouraging you?

I started messing around on my dad’s drums when I was about 6 months old; once I was about 3 years old, I really began to play the full kit and jamming with musician friends of my dad’s. By the time I was 5 years old, I began to play professionally around Detroit doing cover gigs and really found a love for the instrument. I really began touring North America around the age of 12, its funny because I have been playing music my whole life, so I never really even thought about it as a job; I really didn’t even realize that this was my career until I had been doing it professionally for a long time hahahaha.

What are some of the best drum songs out there?

Hmmmm That’s a hard one, each song created has such a different vibe and groove that it is very hard to pick the best parts.

Being a session musician, you have been involved in a lot of diverse projects. Is there still some style you would love to experiment with but haven’t had the chance?

I am always listening and working on different styles that what happens is I get really into a certain style for a while and try to learn as much about that style as possible, and then move on to something different. After a while I end up revisiting a style and work on that more. So its always about getting better and learning new stuff.

You are also a managing partner of Prudential Music Group. Can music and business coexist, or do they take parts from each other?

Prudential Music Group is a music conglomerate that houses 2 record labels and a publishing company. We are very happy to be distributed through Sony RED/Orchard for many years. As a musician and as a business executive, it really helps allow me to look at the industry from both sides and really allows me to be as ethical as possible when working out deals between my company and artists because I understand the value of artists work. I have always been a fan of the commercial aspect of the industry and figuring out what music and product would appeal to the consumer because if there is no consumer appeal, there is no business.

With Rouge Records, you are re-releasing vinyls. In an industry many claim to be dying, why go into record and vinyl sales?

Well the vinyl industry has been growing each year; vinyl sales were up 19% the first and second quarter in 2018, so the consumer want is increasing. Vinyl is really the only physical format that is really selling these days and I believe it is a combo of people from 40-60 years old that want to relive the joys of rebuilding their vinyl collection, plus the millennial generation wanting have a more kinesthetic experience listening to music. Plus, in the age of streaming, we are able to generate revenue quite easily due to the prices that vinyl is at these days, however the downside is manufacturing costs are very high. The big plus doing in the vinyl industry, we are headquartered in Detroit, MI, which Jack White just opened Third Man Pressing in the heart of downtown, so we partnered with them to press all of our vinyl.

If we look at big rock festivals, particularly in Europe, the headliners are the same as 10 or 20 years ago. It would seem that there are not that many younger bands able to “rival” the greats. What do you personally make of that? 

The biggest issue that I see these days is the oversaturation of the number of bands; plus, the amount of DIY bands that think that they are “make it” by putting their music on iTunes. It is very strange because I have been having this same discussion with a lot of colleagues lately. As you pointed out, when you take a look at the bands headlining festivals, arenas, theatres, stadiums and amphitheatres, most of those bands were headlining in the 70s and 80s; other than a few newer country and pop artists. Looking ahead 10-15 years, most of those 70s and 80s bands will be retired, so the real interesting questions are, “who will be filling 2,500+ cap rooms in 2030?” “Will there be enough artists that can keep some of these venues open?”. It will be a very interesting topic that will become more relevant as soon as more artists retire.

You have also been involved in educational videos and school programs. What would you say makes a good teacher, particularly a good music teacher?

A great music teacher exposes students to different musicians, different styles and different music. I approach my teaching to really teach the student work ethic; I don’t hold hands and will call a student out as soon as they play something wrong. It might sound harsh, but really a job as a teacher is to give them the info, let them give the info a try, and then tell them when the info is wrong. This very much how my teacher of many years, George Dunn, taught me. It teaches musicians to think on their own, and when you hold hands in a lesson, the student doesn’t get to fail and learn from their mistakes.

When you step outside the studio or concert hall, what are your favourite things to do?

I am a huge hockey nut. So, I am always at Detroit Red Wings’ games when I am home from the road.