Centrul Social de Psihoterapie: un spatiu deschis, cald, un loc în care terapia nu este un privilegiu, ci un drept uman

Când te înconjori de bine, dai de bine. Mi-a povestit cineva de curând despre implicarea ei în Centrele Sociale de Psihoterapie din București și Cluj și platforma de psihoterapie online, unde oferă sprijin emoțional gratuit pentru copii, tineri, adulți și seniori care trec prin perioade dificile (traumă, abuz, boală, pierderea cuiva drag, divorț, etc). Am rămas impresionată că există așa ceva, iar cum subiectul mi-e unul drag, am zis că trebuie să aflu mai multe și să împărtășesc mai departe. Așa am ajuns la Răzvan Popa,
Presedinte & Fondator Asociatie Centrul Social de Psihoterapie, care ne-a răspuns la câteva întrebări.

Ce te-a determinat să iniţiezi Centrul Social de Psihoterapie? 

Răzvan: Am întâlnit, ani la rând, oameni care aveau nevoie de terapie, dar nu își permiteau sau se rușinau sau credeau că “trebuie să fie puternici” singuri. Și mi-am dat seama că nu le lipsea voința ci spațiul în care să nu fie judecați. 

În cadrul actiunilor umanitare pe care le-am facut cu Atelierul Faptelor Bune am intalnit sute de oameni din medii defavorizate care aveau nevoie sa vorbeasca si sa fie ascultati. Un loc care să existe permanent, nu doar ca proiect temporar sau campanie. 

Așa s-a conturat Centrul Social de Psihoterapie: un spatiu deschis, cald, un loc în care terapia nu este un privilegiu, ci un drept uman. Am vrut să fie o normalitate să ceri ajutor. Asa au prins viata primele centre de psihoterapie gratuita din Romania: cel din București, din Cluj și platforma online.  

Care a fost momentul „adecvat” în care ai realizat că este nevoie de un astfel de centru? 

Răzvan: În pandemie și imediat după, am intalnit constant  oameni care spuneau „nu-mi permit terapia”, „mi-e rușine să cer ajutor”. Pe acesti oameni ii intalneam in campaniile si caravanele Asociatei Atelierul Faptelor Bune.  Asa a aparut ideea ca nu e suficientă doar o campanie de constientizare ci e nevoie de un centru fizic, cu terapeuți acreditați, programări clare și criterii transparente de eligibilitate a celor care pot beneficia de terapie.  

Cum ai descrie viziunea pe care ai avut-o la lansare şi cum s-a modificat de atunci? 

Răzvan: Inițial am pornit cu resurse limitate si am deschis primul  hub  de terapie gratuita din Romania în București, apoi un al doilea în Cluj și acum o platformă online pentru restul țării. Azi viziunea e mai clară și vrem sa mergem mai departe: o rețea națională interconectată de centre sociale și terapeuți, la care oamenii din cele mai indepartate colturi ale tarii sa aiba acces.  

Ce criterii de eligibilitate aplicaţi pentru accesul la terapie gratuită? 

Răzvan: Centrele nostre sunt deschise tuturor persoanelor vulnerabile (venit redus, situații sociale dificile, copii/adolescenți, părinți singuri, seniori), cazuri trimise de DGASPC sau alti parteneri institutionali. Înscrierea se face online pe site-ul nostru www.centrulsocialtfh.ro.  

Care au fost cele mai frecvente nevoi psihologice identificate în rândul beneficiarilor? 

Răzvan: Anxietate, depresie, burnout, traume relaționale, violență domestică, dificultăți parentale, precum și probleme de integrare la adolescenți (bullying, izolare). În paralel, am văzut o nevoie uriașă de psihoeducație: oamenii vor „hărți” simple de înțelegere a emoțiilor și instrumente de autoreglare.  

Cum abordaţi stigmatul legat de sănătatea mintală în România şi ce strategii folosiţi pentru a convinge oamenii că terapia e importantă? 

Răzvan: Folosim retelele de social media si podcastul nostru in care facem psihoeducatie folosind un  limbaj accesibil pentru a ajunge la cat mai multi posibili beneficari. Apoi, eliminăm bariera costului și a distanței (prin psihoterapia gratuita pe care o oferim si platforma online),  pe site-ul nostru si respectăm confidențialitatea.  

Ce sfat ai putea să le dai tinerilor care vor terapie, dar nu au părinți înțelegători? 

Răzvan: Pe tinerii care au nevoie de terapie dar nu au sustinerea parintilor, ii sfatuim sa ceara in primul rand ajutorul consillierului scolar, al dirigintelui eventual unei rude care ii poate sustine in acest demers. Este important sa stie ca nu sunt singuri, ca exista un sistem de suport la care pot apela.  

“Înainte nu existau atâtea probleme mentale” vs. “înainte doar nu erau diagnosticate”. Unde te situezi? 

Răzvan: Cred că adevărul este undeva la mijloc. Da, astăzi vorbim mai mult despre sănătatea mintală și pentru ca realitatea s-a schimbat: ritmul vieții, presiunea socială, izolarea, comparația permanentă cu ceilalți, social media care ne ocupa atat de mult timp — toate acestea cresc nivelul de stres emoțional. 

În trecut, oamenii sufereau la fel, doar că suferința nu se exterioriza, „se ducea pe tăcute”. Astăzi avem mai puțină rușine să spunem „nu sunt bine”.  

Dacă ai putea da 4–5 sfaturi ușor de implementat pentru un impact pozitiv asupra sănătății mintale, care ar fi? 

Răzvan: Foarte important este sa nu ramanem singuri, izolati ci sa avem in permanenta un cerc de suport la care putem apela. Este de asemenea important sa avem o igiena a vietii care sa includa si miscarea, un mediu sanatos la munca, grija pentru alimentatie, sa citim si sa fim inconjurati de oameni pozitivi. 

Dacă ai putea implementa 3 schimbări la nivel legislativ/administrativ, care ar fi? 

Răzvan: Dacă aș putea schimba trei lucruri la nivel de politici publice, aș începe cu facilitatea accesul la psihoterapie. În România, terapia nu ar trebui să fie un lux. Prima schimbare ar fi decontarea parțială sau totală a psihoterapiei prin sistemul public de sănătate, nu doar pentru cazuri severe, ci și pentru prevenție. Costul unei ședințe este încă o barieră uriașă pentru multi romani.

Apoi as introduce in mod obligatoriu educația emoțională în școli: cum gestionăm conflictul, cum vorbim despre furie, tristețe, rușine, ce înseamnă limite și respect. Dacă învățăm copiii să își înțeleagă emoțiile, scădem de la rădăcină consumul de substanțe, bullyingul și depresia.

Aș mai adăuga ceva esențial: susținerea psihoterapeuților, nu doar a pacientilor. Astăzi, mulți terapeuți lucrează suprasolicitați și, uneori, la limita epuizării. Dacă vrem servicii bune, trebuie să avem specialiști protejați și susținuți. 

Ce te motivează personal să continui proiectul, chiar când e dificil? 

Răzvan: Oamenii pe care îi vad revenind la viață dupa un proces terapeutic solid, faptul că am reușit să construim, dintr-o idee, o infrastructură cu impact real, recunoscută public sunt cele mai puternice motive pentru a continua. Echipa noastra, cu peste 150 de terapeuți care spun „da” când li se cere ajutorul, este motorul acestui proiect. 

Cum motivezi psihoterapeuții să vină voluntar și să rămână constanți? 

Răzvan: Le oferim un cadru clar, asiguram noi toata partea administrativa,  incercam sa ii implicam in cat mai multe proiecte cu vizibilitate pentru a le facilita si propria lor crestere ca imagine. Mulți terapeuti au venit la inceputul carierei lor pentru „o oră pe săptămână” și au rămas de 2 ani, de la deschiderea centrului, pentru că munca lor conteaza cu adevarat.  

Ce surse de finanțare aveți acum și de ce ați mai avea nevoie? 

Răzvan: Terapia, ca proces, are nevoie de continuitate, de timp, de spațiu, de oameni care rămân alături de beneficiari. De aceea, obiectivul nostru este să atragem parteneri instituționali și companii care să ofere sprijin constant pentru sustinerea financiara a centrelor noastre sociale. 

Funcționăm datorită oamenilor care cred în ceea ce facem. Iar ceea ce ne trebuie în continuare este stabilitate fianciara, pentru ca ușa centrului să rămână deschisă mereu. Multumim sponsorilor nostri care au fost de la inceput alaturi de noi: Kaufland, CEC Bank, Aqua Carpatica, Adobe, Zentiva, Oscar DownStream, KFC, ING, Johnson&Johnson, Inditex, Unicredit. 

Cum te-a schimbat această misiune: ce ai învăţat despre tine, oameni, societate? 

Răzvan: Despre oameni, am învățat că majoritatea vor să fie bine, fericiti dar obosesc înainte să ceară ajutor; si ca atunci cand o fac, nu numai viata lor se schimba dar si a oamenilor din jurul lor.  Despre societate am invatat ca mai are nevoie de timp sa accepte ca a cere ajutor nu este un semn de slabiciune ci de normalitate.