Arcade Fire nu au nevoie de introducere pentru fanii Indie. Ei și-au arătat valoarea muzicală și pasiunea în a 2-a zi a festivalului Rock The City. Cu o producție mare, ei uimesc prin numărul de muzicieni, desfășurarea impresionantă de forțe și multitudinea de instrumente.
Au o dorință de a crea ceva și a se exprima, dar vor să împartă o bucată din ei, să creeze experiențe cu publicul. Îmi place naturalețea lor și simțul umorului, care se vede și din postările lor din social media, aceasta fiind poza postată înainte de spectacol.
Eu una recunosc că am fost aproape la prima audiție, neascultându-le melodiile prea mult înainte. Dar m-a uimit cât de puțin a contat și cât m-am putut bucura de muzica lor, de energie, de atmosferă. Era un spirit deschis și tot publicul se simțea bine, dansa, sărea, aplauda. Toate bucățile instrumentale și părțile vocale se îmbină excelent. Cei de la Arcade Fire au știut cum să umple scena și să se folosească de ecrane, lumini și un glob disco pus deasupra scenei. Chiar și costumele folosite de Regine aduc un plus.
Setlistul lor a trecut prin melodii mai vechi și mai noi, publicul rămânând la fel de entuziasmat pentru clasicele Neighborhood #3 (Power Out), Rebellion (Lies), No Cars Go dar și mai noile Everything Now sau Creature Comfort. Printre melodii, soliștii au interacționat cu publicul, au mers prin zona Diamond și au păstrat un dialog. După câteva melodii au întrerupt pentru a spune “Stand up for yourselves. Fuck the power”. Iar mai spre final ne-au spus cât de bine s-au simțit în București, că l-au văzut pe Nick Cage, un idol de-al lor. Într-un mesaj primit cu frenezie de public, ne-au lăudat pentru protestele care se desfășoară în Piața Victoriei.
Show-ul a continuat cu diverse momente în care simțeai electricitatea lor în aer. Arcade Fire au revenit la bis și au interpretat We Don’t Deserve Love, Everything Now (Continued) și Wake Up. Câtă energie au avut, câtă voie bună, câtă muzicalitate. O diferență de ton față de ziua precendentă, în care i-am vazut pe Nick Cave and the Bad Seeds. De data aceasta, Arcade Fire aupermis publicului sa fie mult mai implicat, mai gălăgios, să danseze, să traiască muzica.
Rock the City a revenit în 2018 cu două nume grele, Nick Cave and The Bad Seeds și Arcade Fire. Mai indie *hipster* ca oricând, și-a găsit o nișă în peisajul muzical al verii in București, dacă nu în toată țara. După câteva “țopăieli” organizatorice cu ba e biletul online, ba nu mai e, ba e formația, ba nu mai e (s-a anunțat cu câteva ore înainte că NoruNegru nu va mai deschide concertul), a început și prima zi. Nick Cave and The Bad Seeds se bucură de un succes meritat, dar mai mult de atât, de un statut aproape mitologic între fanii din lumea întreagă.
Concertul a fost atât de special, de gândit, de frumos interpretat că am rămas aproape fără cuvinte. Vocea lui Nick Cave răsună melancolic și pătrunzător, dându-ne seama de ce a lansat un întreg gen gotic. Instrumentalul nu este niciodată mai prejos, atât de simfonic, de elegant și pe alocuri feeric. Totul este pus la punct până în ultimul detaliu, fiecare notă își are rolul ei, fiecare pauză înseamnă ceva, fiecare tempo la momentul la care trebuie. Arată astfel ce artiști compleți avem pe scenă în fața noastra. Muzica este complimentată de ecranele care proiectează alb-negru, aducând un plus de atmosferă. Pe alocuri, ecranul din spate se transformă într-un fundal roșu intens, punând în prim plan orchestra, jucându-se apoi cu lumini și proiecții. A fost un spectacol care te făcea să uiți de lumea din jur, te prindea într-o transă în care erai doar tu și muzica.
Concertul a început cu două melodii de pe ultimul album, Skeleton Tree, un album de o valoare muzicală fenomenală, dar care nu pare la prima ascultare că ar fi ușor de pus în scenă la un concert cu mii de oameni. În timpul înregistrării albumului, fiul de 15 ani al lui Nick Cave a murit, iar melodiile conțin emoții atât de dure și puternice, cu teme de moarte, pierdere și doliu. Și fără a știi asta, emoția și tragicul iese din fiecare melodie și notă. Muzica lui a fost mereu gravă și atmosferică, iar acest show nu a fost diferit.
Concertul a continuat cu melodiile mai noi sau mai cunoscute, precum “Do You Love Me?” “Loverman” sau “From Her To Eternity”. Un moment mult-așteptat a fost “Into My Arms”, când s-a simțit melodia și tot publicul a devenit unul, cuprins de cântec și de magnetismul artistului. Nu au lipsit din concert nici “Jubilee Street” sau “Stagger Lee”.
Dar ce surprinde este vitalitatea solistului de 60 de ani, modul în care umple scena, se mișcă, sare. În mod constant dă mâna cu cei din primele rânduri, aduce oameni pe scenă. În mai multe rânduri coboară în mulțime, apărând apoi deasupra mulțimii, parcă plutind undeva. După cum spunea într-un interviu, lui Nick Cave îi place un public atent, care nu se uită printr-un iPhone, un public ludic și că primește multe de la public, mai ales de la primul rând. El se consideră un “front-row performer”, vorbind despre tensiunea dintre oamenii pe care îi poate vedea în primele câteva rânduri și el, care îi dau putere și îl impulsonează pe scenă. Primește multă energie de la aceste interacțiuni unu-la-unu. S-a văzut acest lucru tot concertul, dar mai ales la final, când a adus zeci de oameni din primele rânduri pe scenă, sa fie împreună pentru un final emoțional și încărcat.
Pot să zic că acest concert a fost transformativ, arătat ce înseamnă marea clasă a muzicii. Am plecat cu așa o convingere că Nick Cave & Bad Seeds sunt cei fenomenali artiști pe care i-am văzut, cu un show pe care sigur îl voi ține minte. Nu am cum să închei decât cu ce a titrat presa britanică după concertul lor din Victoria Park, “All artists are disappointing live after seeing Nick Cave” [Toți artiștii sunt dezamăgitori live după ce l-ai vazut pe Nick Cave].
Țin să menționez și câteva lucruri despre organizare. Au avut niște mici mari probleme, care puteau fi rezolvate cu o comunicare mai eficientă. Totuși, românul e critic etern. Cu ce sunt de acord e că FOH-ul și delimitările dintre zone nu lăsau cea mai bună vizibilitate pentru Normal Circle, dar era loc pe lateral suficient, se auzea, se vedea, erau ecrane. Dar, printre toate, pentru mine a fost un concert de excepție, care face orice astfel de mic incident insignifiant. Dar, na, la noi nu ai cum să nu vezi plin de postări și comentarii, unde fiecare este etern nemulțumit. Oare există concert la care să nu fie așa? Mai ales problemele pentru că a început Nick Cave mai devreme cu 10 minute decât anunțat (deși s-a anunțat că poate începe la 9 fără un sfert sau la și un sfert), când porțile erau deschise de mult? Unora le place să se audă cum comentează. Și eternele comentarii despre sonorizare mă fac să cred ca oamenii nu vor fi vreodată mulțumiți. M-am plimbat prin diferite zone în timpul concertului și nu pot să spun ca a fost vreo problemă, iar majoritatea celor din jur au fost extrem de mulțumiți de sonorizare.
Încă un an, încă un Comic-Con! Parcă nu imi vine să cred că a fost și a trecut. Un mare eveniment pe scena românească, si est-europeană, EECC a avut loc la Romexpo timp de trei zile (18-20 Mai 2018). Așa cum ne-am obișnuit, am avut ce să facem și să vedem, de la standurile de merch, la zona de gaming sau zona de artiști. Desigur, atracția principală au reprezentat-o actorii veniți pentru paneluri, autografe si poze.
Nu mai are nevoie de introducere evenimentul, întrucât a ajuns și publicul nostru să știe ce este un Comic Con și să se fidelizeze evenimentului. Atmosfera de acolo este de poate ori mai importantă decât multe din lucrurile care se întâmplă. Sigur că nu atât de multă lume vine in CosPlay, dar de la an la an observ că acei care vin, au costume și mai realiste, și mai bine elaborate. Toată aprecierea mea pentru dedicarea lor, timpul și efortul pus în costume.
De la început am remarcat că anul acesta s-a desfășurat într-un pavilion nou, mai mare, care a făcut totul să pară mai “ca afară”. Am apreciat că, deși publicul a fost comparabil cu cel de anul trecut, nu s-au mai format blocaje mari pe holuri. Sigur, punctele de interes atrag mereu lume. Pentru o poză la Tronul HBO va trebui să aștepți, dar e și normal.
De cum se deschideau porțile în fiecare zi, năvăleau mulțimi de gameri, care au fost extrem de încântați, zic eu, de multitudinea de standuri dedicate lor. Aș spune ca aproape jumătate din tot pavilionul era legat de gaming într-o formă sau alta, lucru pe care îl înțeleg și ca pasiune a vizitatorilor, și din punctul organizatorilor. Totuși, m-am simțit bătrână, că ajungeam să spun ca e dat sunetul prea tare, cum fiecare stand avea boxa și mai tare decât cea pe lângă.
La nivelul actori, nu se putea fără cineva din GoT (Staz Nair și Gethin Anthony), deși nu mi s-a părut un interes foarte ridicat pentru ei. Dar nu ar exista Comic Con fără Game of Thrones. Jim Beaver din Supernatural a atras o sală plină, dar pentru mine a fost oarecum dezamăgitor văzând cum nu știe absolut nimic despre serial acolo unde nu apare el. Nu imi inspiră încredere faptul că el nu vrea să se uite la propriul serial. Chris Rankin (Percy din Seria Harry Potter) a venit pe scenă însoțit de iubita lui, o mai bună cunoscătoare a seriei Harry Potter decât el, și a avut o discuție foarte lejeră cu lumea, care era, din păcate, în număr mai redus, fiind ultimul panel. Te simțeai că ai ieșit în oraș cu un prieten și puteți vorbi orice.
Andrew Scott (Moriarty din BBC Sherlock) a fost de la început punctul culminant pentru mine și probabil multe altele, și nu a dezamăgit. A fost una dintre acele persoane la care mă uitam uimită “e chiar Moriarty aici fața noastră”.
Totuși, de departe, cel mai bun panel a fost al lui Daniel Gilles (Elijah din The Originals). Anunțat cu câteva zile înainte de eveniment, a fost unul dintre cele mai importante momente. A fost prietenos și calm, amuzant, deschis. A știut cum să interacționeze cu publicul și nu doar să vină cu un răspuns sec la fiecare întrebare.
Dacă nu te fascinau panelurile, aveai standuri la care să te uiți, fie că vrei să îți cumperi merch sau doar să petreci timpul. Au fost multe concursuri, zone în care puteai să îți faci poze, activități. Iar dacă ți se făcea foame, Street Food Heroes te așteptau afară cu o ofertă chiar variată de mâncare, unde și cea mai pretențioasă persoană și-ar fi găsit ceva bun.
