Stone Sour a fost, poate, unul dintre cele mai așteptate concerte ale anului 2018, dacă e să mă iau după cum a vuit Facebook-ul în zilele dinainte și de după 26 iunie. Neffind o mare fană Stone Sour sau Corey Taylor, m-am dus mai mult de curiozitate și din dorința de a vedea Nothing More. Porțile s-au deschis puțin mai târziu de ora șapte, iar ploaia a început cam tot atunci. Coada de la intrare se întindea mai departe decât puteam să văd, dar oamenii stăteau răbdători iar staff-ul a reușit să facă accesul destul de repede. Zonele principale au fost de A, B și C, deși nu am înțeles exact unde era A-ul. În rest, două baruri, un stand de mâncare, ceva merch și, cred, un stand de țigări.
Nothing More este o trupă de progressive/hard rock, din Texas formată în 2003. Deși au mai bine de un deceniu de activitate pe piața muzicală, formația s-a chinuit destul de mult să își mențină fanii și să atragă atenția caselor de discuri, confruntându-se cu multe perioade de pauză și schimbări de compoziție. Cu toate acestea ,show-ul pe care ni l-au oferit în seara de 26 iunie este, poate, unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut. Sunetul a fost, tehnic, foarte bun, cu excepția unor părți scurte în care vocea solistului se auzea foarte încet. Dat fiind faptul că show-ul a început ziua, luminile au fost prea puțin importante, atât că vedeai în reflectoare cât de tare ploua. Pe de altă parte, nu îmi amintesc când sau dacă am văzut un concert cu o asemenea producție scenică și bazat pe atâta creativitate. Am văzut, în premieră, trei persoane cântând la o chitară bass, simultan. Am văzut muzicieni versatili, care schimbau chitarele pe bețe de tobă sau microfon (bassistul a lăsat o adevărată impresie) și care au debordat de energie pe toată durata concertului. A existat comunicare cu publicul și puteai să vezi cu ochiul liber că și cei de pe scenă se simțeau la fel de bine ca noi. Momentul ”principal” a fost, spre surpriza tuturor, un cover Skrillex, al piesei Equinox, interpretată într-un mod suficient de bun și interesant ca să te facă să te gândești de două ori la faptul că le-ai văzut pe toate în viață. Aș vrea să pot să numesc ”instrumentul” pe care s-a cățărat solistul, dar cred că cea mai bună explicație ar fi o combinație steampunk între o orgă, un mini set de tobe și un procesor de voce (sper că le-an nimerit pe toate). Per total a fost un concert energic, plin de creativitate, care are în mod evident în spate munca multor ani a unor muzicieni compleți și care a întrecut cu mult orice așteptare, lucru care s-a văzut atât în reacțiile publicului cât și în postările post-show.
În altă ordine de idei, după ce băieții de la Nothing More au ieșit de pe scenă, am realizat că singurul lucru cu care mai pot impresiona Stone Sour este Corey Taylor, dar tot îmi păstram speranțele sus. Pe măsură ce pauza dintre concerte în care staff-ul făcea ultimele probe de sunet, se apropia de final, ploaia, entuziasmul și nerăbdarea oamenilor se amplificau. Am observat în alte dăți cum rândurile se golesc în astfel de pauze iar oamenii se mai duc să își ia o bere, să meargă la baie sau să mănânce ceva rapid. În cazul nostru, situația a fost puțin invers, spațiul din fața scenei devenind tot mai mic și înghesuit pe măsură ce se apropia ora nouă.
Stone Sour, la fel ca Nothing More au avut un drum nu tocmai ușor în cariera lor, având de afaceri cu multe schimbări de componență, proiecte separate și schimbări de stil. După ”House of Gold and Bones – Part 2”, băieții au luat o pauză de patru, timp în care s-au pus la cale idei și planuri noi. Astfel s-a ajuns în 2017 la albumul ”Hydrograd”, care i-a adus pe Stone Sour atât pe afișele marilor festivaluri de metal din Europa, cât și în țara noastră. Mereu e o plăcere când vezi că un headliner HellFest trece și România pe lista lor de ”to do”. Cu un public pe măsură (prin calitate, nu cantitate), concertul a început la ora programată, cu piesa ”Whiplash Pants”, cu un Corey Taylor puțin îmbătrânit, dar plin de energie și cu multe artificii și lumini. Lumea era deja în extaz, s-au cântat versurile tuturor pieselor iar ploaia devenise un mic inconvenient (deși era deja torențială). Setlist-ul a fost o combinație între piese vechi, de pe primele albume, și piese de pe Hydrograd iar atmosfera a fost… umedă, nu doar de la ploaie cât și de la sticlele de apă aruncate de solist în public (amuzant, dar ridicol). Ca parte de creativitate, panourile led au dat scenei un aspect puțin mai… profi, iar ”bazooka” cu confetti folosită de Corey a fost chiar amuzantă. Ultima piesă a fost marcată de apariția unor omuleți gonflabili și colorați, alături de alte artifii. Show-ul a început într-un stil mare și s-a terminat la fel, deși nu a avut aceleași elemente ca cel al Nothing More. Băieții au fost plini de energie și greu de urmărit pe scenă, au comunicat cu publicul, au dat dovadă de prezență scenică și cred că i-am convins să se întoarcă la noi.
Organizarea a fost decentă, date fiind condițiile meteorologice neprevăzute. Am apreciat faptul că cei care nu au venit pregătiți pentru ploaie și-au putut lua pelerine de plastic și au putut să se bucure de concert dar și faptul că s-a respectat programul. Ca și în alte dăți, staff-ul a fost depășit de situație la capitolul bar și jetoane. Să stai pentru o bere (în care oricum ploua) însemna să vezi jumate de concert de trupă, din cozi. Cei de la poartă, în schimb, s-au mișcat foarte bine și au permis accesul rapid al persoanelor în locație (dată fiind coada kilometrică din fața Arenelor).Tehnic, totul a fost ok, de la sunet până la lumini și ”artificii”. Overall, congrats!
Recenzie de Adelina Sahlean
