By Simona Mihalca 
Pentru primul articol din seria noastră dedicată sustenabilității și oamenilor care schimbă lumea în bine, am știut din start cu cine vreau să vorbesc: Irina Breniuc. Este genul de om care te inspiră să crezi că fiecare gest contează. Se implică profund în protejarea mediului și reușește să transforme activismul într-un mod de viață firesc.
Am vorbit cu Irina despre compost, despre sustenabilitate, dar și despre cum putem participa activ în societate pentru a face bine nu doar pentru natură, ci și pentru comunitățile din care facem parte. Vă invit să descoperiți prima parte a acestei conversații, în care discutăm despre începuturile ei în activismul de mediu și despre compost.
“Nu mai puteam să nu știu”
Simona Mihalca: A existat un moment zero pentru tine, o clipă în care ai simțit că trebuie să faci o schimbare legată de mediu?
Irina Breniuc: Eu am fost jurnalistă de mediu. Am făcut jurnalismul prima dată la Cluj, după aceea am scris puțin pe CSR. Unul dintre domenii era partea de mediu, cu care rezonam cel mai mult, în sensul că plângeam și când scriam despre cauze sociale, dar la mediu mă atingea într-un alt fel.
Scriind zilnic despre impactul pe care îl avem asupra ecosistemelor, ajungi într-un punct în care nu mai poți să separi ceea ce știi de ceea ce faci. Aveam informațiile, nu mai puteam pretinde că nu le știu. Și atunci apare disonanța cognitivă dacă nu îți aliniezi stilul de viață cu valorile și cunoștințele tale.
N-a venit ca o chestie super bruscă, cum mai auzi că „am devenit vegan pentru că m-am uitat într-o seară la un film și a doua zi gata, am devenit vegan”. Nu a fost chiar așa. Eu am fost mai întâi pe filmul de Zero Waste, după aia pe vegetarian, sau cred că au pornit amândouă în paralel. Am fost o perioadă vegetariană, după aceea am devenit vegană. Am implementat chestiile de schimbare pe partea de Zero Waste și mi se părea că era o provocare interesantă, și parcă îmi construia identitatea. Mi se părea mișto. Nu era o corvoadă. N-a fost niciodată pentru mine o corvoadă.
Simona: Și din această implicare au venit și proiectele?
Irina: Da. Chiar și înainte de 2015 aveam proiecte de upcycling. A mers cumva mână în mână. Și acum am acest… nu știu cum să-i zic… privilegiu imens că pot să lucrez doar pentru proiectele pe care le am. De mai bine de un an fac doar asta. Cred că o mai pot duce încă un an, până când trebuie să decid ce fac. E complicat să te bazezi doar pe finanțări pentru proiecte, dacă nu ai un business care să-ți genereze venituri în mod constant. Și atunci trebuie să văd cum echilibrez: fie mă reangajez undeva, deși nu mă văd adaptându-mă din nou după toată libertatea asta, fie găsesc o formulă prin care să funcționeze pe termen lung.
Simona: Ai fi dispusă să colaborezi cu alții sau vrei doar să lucrezi singură?
Irina: Nu, deja lucrez cu alții. Pe unul dintre proiecte, de fapt pe două, colaborez cu oameni din alte ONG-uri. Nu am inflexibilitatea asta că vreau doar bucățica mea. Nu sunt genul ăla de persoană care vrea să lucreze doar singură.
Ce înseamnă un punct de compostare?
Simona: Hai să vorbim despre Academia de Compost. Cum a început și ce înseamnă, de fapt, un punct de compostare?
Irina: Suntem vreo patru ONG-uri implicate în proiectul ăsta și fiecare a pornit cu câte un punct de compostare. Practic, un punct de compostare înseamnă trei cutii din lemn, fără bază, ca să stea direct pe pământ. În ele oamenii pot aduce resturi vegetale neprocesate și nepericuloase – doar de origine vegetală, fără nimic animal. Aceste resturi trebuie mărunțite și amestecate cu așa-zisa materie “maro”: rumeguș, frunze uscate. În timp, prin acest amestec, se formează compostul, un amendament pentru sol, care se poate folosi în grădini sau jardiniere, dar întotdeauna în amestec cu pământ, pentru că este foarte puternic..
A fost un singur punct instalat de Urbancultor în 2021, în Floreasca. Acum avem 11 puncte de compostare în București și urmează să instalăm încă trei în mai. Unul dintre parteneri mai instalează și el unul. Deci ajungem la 15 puncte în total.
Dar accentul nu e pe cantitatea de compost procesată, care va fi întotdeauna mică raportat la cât generează populația, ci pe partea educațională. Scopul e să vorbim despre colectarea separată la sursă a deșeurilor, în special a bio-deșeurilor, care reprezintă cam 50% din ce generăm. Dacă ajung la groapă, în combinație cu plasticul, se descompun anaerob, adică fără aer, și atunci generează metan, cu potențial mult mai distructiv decât CO2, și levigat, care se scurge în pânza freatică și afectează apa.
“Compostul nu miroase dacă e bine aerisit”
Simona: Și dacă se fac în compostor nu generează metan?
Irina: Nu, pentru că îl aerisim. Dacă lași resturile vegetale pur și simplu, da, o să prindă miros, care este un precursor al metanului. Noi adăugăm resturile mărunțite cu rumeguș, care absoarbe umezeala, și amestecăm. Avem o sculă, îi zicem aerator, cam cât un tirbușon mare. Îl bagi în compost și îl învârți. În felul ăsta adaugi aer. Dacă aerisești corect, compostul nu miroase. Trebuie făcută aerisirea asta măcar o dată pe săptămână.
Simona: Cine face asta?
Irina: Depinde. Fie avem o persoană responsabilă, căruia noi îi spunem referent, fie oameni din comunitate, care nu doar depun resturile, ci și amestecă. Depinde cum formezi grupul.
Simona: Se poate face ceva similar acasă?
Irina: Noi nu recomandăm neapărat. Poți încerca cu vermicompost, adică cu râme, dar sunt sensibile, au nevoie de anumite condiții și dacă e prea cald pot să moară sau să plece din găleți. Mai e și bokashi, care implică bacterii adăugate cu pliculețul, dar nu știm exact calitatea compostului final. Sunt și aparate electrice, dar acelea încălzesc prea mult și mai degrabă ard deșeurile, nu le transformă în compost viu, cum e cel natural. Așa funcționează natura: cu viață.
Oamenii sunt mai implicați decât crezi
Simona: Ce le spui celor reticenți? Am citit la un moment dat ce ar însemna să te ocupi de un compostor și mi s-a părut mult timp, dar m-a și speriat ideea că nu controlezi ce aruncă lumea.
Irina: Am avut o experiență foarte bună pe partea asta. Mai apar lucruri care n-ar trebui să fie acolo, dar oamenii care vin deja sunt dispuși să facă efort: să colecteze, să mărunțească, căci trebuie bucăți de 3-5 cm, apoi să le aducă, deci ei nu sunt rău intenționați. Cred că există o selecție din start, pentru că ar putea pur și simplu să le arunce în tomberonul de rezidual. Și atunci cred că în momentele în care am avut chestii care nu trebuiau să fie așa în lada de aport, în prima ladă în care noi aducem bio-deșeurile, erau mai degrabă din lipsă de informare a oamenilor, nu neapărat din rea-voință.
Mai găsim de exemplu elastice de la legume și stai și trebuie să le reamintești oamenilor. Adică există un grup de WhatsApp pentru fiecare punct de compostare în care scriem când cineva aduce și amestecă, ca să știm cât de recent a fost amestecarea. Și apoi dacă eu, cea care mă duc și mai verific calitatea, mai scriu asta n-ar trebui să fie. Mai sunt și alți oameni care au scris că cineva a pus lucrurile astea netăiate. Și tot spunându-se pe grup: mai mărunțiți mai mărunțiți, în ultima vreme n-am mai găsit elastice sau bucăți mari.
Ce mai aveam așa unde tot insistăm erau cojile de ou, care sunt singura componentă de origine animală permisă. Noi folosim compostul în spațiile verzi de lângă punctele de compostare, majoritar, că mai iau și oamenii acasă, dar nu atat de mult cât generăm. Cojile de ou rămân întregi după șase luni de compostare și atunci am tot sugerat oamenilor dacă mai pun, să le dea pe râșniță mai mult, ceea ce este un efort suplimentar. Am spus, ori le dați pe râșniță ori nu le mai punem.
Noi avem niște cursuri online care pot fi urmărite ca să învețe lumea partea de compostare, mai avem și la deschiderea fiecărui punct de compostare un training cu oamenii din comunitate. Deci cumva oamenii se educă, află informația, și o respectă.
Obstacole și motivație
Simona: Au fost momente în care te-ai demotivat și ai vrut să renunți?
Irina: Nu că „gata, nu mai fac deloc”, dar da, au fost. Când găseam bucăți mari și nu aveam forță fizică să învârt, mă întrebam „de ce fac asta?” Dar nu puteam face doar pentru mine. Trebuia să am grijă de tot. Acum e mai ușor, sunt 3-4 oameni care amestecă săptămânal.
Un alt punct așa mai demotivant e că aici, în sectorul 5 plătim 800 lei pe an pentru ocuparea spațiului public. Și asta este mega frustrant. Adică n-au găsit o altă variată? N-au vrut. În alte sectoare s-a putut, dar aici nu s-a găsit această posibilitate să nu mai plătim ocuparea spațiului public. Bine, în alte sectoare majoritatea colegilor mei au compostoarele pe spaţiul administrat de administraţia blocului. Aici este într-un spaţiu deschis total, adică nu mă aparţine de nicio asociaţie, e lângă un punct de transformare şi atunci a fost o solicitare şi un demers destul de lung la primărie până să ne dea ok-ul.
Pe calea tradiţională unde merg şi depui o cerere n-a funcţionat, cumva ne-a ajutat la un moment dat un consilier. Acum un alt consilier, văzând că mă plângeam că trebuie să plătim taxa asta anuală, care e de vreo 800 de lei, a zis că hai să încercăm să facem un parteneriat ca să nu mai plătiți pe viitor. Și acum sunt punctul în care trebuie să citească ei documentația pe care le-am dat-o ca să putem face acest acord. Deci cumva și pe partea de autorități poate să fie demotivant.
Și la nivel central, din nou în partea de advocacy în care mergem la ședințe la guvern cu alți oameni din grupul de lucru pe partea de compostare, proces care durează mai bine de un an, poate să devină la un moment dat frustrant. Mai ales când îți dai seama că, ok, indiferent de câte materiale au trimis colegele mele, oamenii n-au avut nu știu ce zic, probabil n-au avut timp efectiv să le citească. Am aflat recent că ei credeau că compostarea comunitară e de fapt compostarea individuală acasă la oameni. Și eram… Am înțeles. Hai. Explicăm din nou ce înseamnă asta și vedem cum putem să o încadrăm.
Simona: Ai avut și experiențe pozitive cu administrațiile?
Irina: Eu n-aș numi niciuna pozitivă, adică a fost mult efort până să ajungem la un rezultat. Pozitiv aș numi mă duc am făcut cererea, mi s-a aprobat. Asta aș numi eu pozitiv. Nu a existat. Însă acum am ajuns la niște acorduri. În sectorul 2, de exemplu s-a semnat un acord. În sectorul 3 există un HCL, deci o hotărâre de consiliu local, care îți permite ca administrație de bloc să-ți gestionezi spațiul din jurul blocului. Adică dacă vrei să-ți faci o grădină și inclusiv să-ți pui un punct de compostare e mai simplu bazându-se pe acest HCL să pui un punct de compostare.
Simona: Ce poate face un cetățean care vrea să pună presiune pe autorități?
Irina: Lucrăm la o scrisoare publică pe care s-o poată semna ONG-urile, sau reprezentanții cetățenilor, ca să arătăm că nu suntem numai noi patru ONG-uri care ne dorim chestia asta, ci vin multe solicitări spre noi pe care efectiv nu avem cum să le onorăm. Nu avem finanțare suficientă, pentru că sunt niște costuri implicate cu producția cutiilor, cu training-urile. Și pe de cealaltă parte nu avem nici capacitatea să mergem la primăriile de care aparțin oamenii care vin la noi. Nu e musai să fie din București, adică sunt și din țară, și atunci vrem să știe autoritățile că sunt mai mulți oameni interesați decât cele patru ONG-uri care vin și vorbesc despre asta în Academia de Compost și că susținerea e mai largă, deși ei spun că nu ar fi, că n-ar exista.
În sectorul 6, un consilier ne spunea că au dat semințe pentru grădinărit, dar au primit puține solicitări. Like-uri pe Facebook multe, dar implicare reală, puțină. Și eu pot să înțeleg pentru că suntem atât de… cel puțin în București, atât de deconectați unii de ceilalți, de vecinii noștri, de comunitate. E greu să inițiezi ceva. Adică te copleșește viața în sine, traiul ăsta foarte accelerat nu-ți dă timp liber ca să poți face și partea asta de comunitate.
Simona: Eu aș mai adăuga o neîncredere și în autorități, că te gândești că nu îți dă ție primăria.
Irina: Trebuie doar să întrebi. Trebuie să vină și de la cetățeni un impuls din ăsta, că dacă într-adevăr suntem doar sceptici și zicem aia e, lasă că ei nu fac, nici nu o să fie suficientă presiune astfel încât să se schimbe așa.
Acesta este finalul primului episod din discuția cu Irina Breniuc. Dacă v-ați simțit inspirați să începeți să compostați, dar nu știți de unde să începeți, Academia de Compost este locul perfect. Puteți găsi aici harta compostoarelor: https://academiadecompost.ro/unde-compostez/ și ghidul compostării https://academiadecompost.ro/wp-content/uploads/2024/03/COMPOSTARE-INDIVIDUALA-SI-COMUNITARA-GHID.pdf
UN GEST CIVIC, ECOLOGIC, RESPONSABIL