By Simona Mihalca 
Când ai fost ultima oară la vreo activitate de ceramică? Ai fost vreodată? Eu recunosc că au trecut vreo 20 și ceva de ani de când mă jucam cu lut sau plastilină. Nu aș știi să zic de ce ne-am oprit, dar e cazul să reîncepem. Noi am făcut acest pas și am pășit în universul alb de porțelan al Ancăi Vintilă Dragu, la atelierul Una ca Luna. De mult tot ziceam că aș vrea să încerc și iată că a venit momentul perfect: un atelier de făcut mărțișoare.
Lecția de azi: nu trebuie să fii „bun” la ceva ca să ai voie să te bucuri de acel lucru. Cred că una dintre marile probleme ale societății este că am început să asociem orice activitate creativă cu performanța și mai ales cu monetizarea. Dacă pictezi, trebuie să iasă o operă de artă. Dacă dansezi, trebuie să ai grație. Dacă încerci un hobby, trebuie să fii „bun” la el. E trist cum, pe măsură ce creștem, încetăm să mai cântăm, să mai desenăm sau să mai explorăm, de teamă că nu ne va ieși perfect. Am uitat că arta și creativitatea pot fi făcute pur și simplu pentru distracție, pentru liniște, pentru mintea noastră.
Anca organizează ateliere micuțe, de 2-3 persoane, ceea ce face totul să pară o întâlnire între prieteni. Am descoperit porțelanul ca pe un fel de „lut alb” fascinant, pe care l-am întins cu o presă de parcă pregăteam aluatul pentru paste.
Am început prin a face „fursecuri” din planșa de porțelan, folosind forme de prăjituri și ștampile delicate. Mai o notă muzicală, mai o floare, o pisică, altă pisică. Începem și noi cu ce e mai simplu. Anca ne-a zis că putem să ne facem alte forme și sculpturi, dar deja erau prea multe alegeri de făcut.
Pentru că piesele noastre proaspete aveau nevoie de timp să se usuce (nu poți să grăbești arta, oricât de nerăbdător ai fi), am primit unele gata uscate pe care să ne exersăm talentul la pictură. Chiar dacă ultima dată când ai pictat ceva se măsura în decenii, e incredibil cât de bine se simte să lași pensula să alunece pe porțelan.
Știți vorba aia cu pofta vine mâncând, așa e și pentru astfel de activități. Deși am stabilit de la început că n-avem talent sau idei, parca încep să vină singure odată ce pui mâna pe material. Eu am văzut o formă de bufniță și am zis: „Gata, asta e!”. Acuma, cum să o pictez? Porțelan alb, bufniță albă, scoatem repede telefonul să vedem cum arată o bufniță albă și cum să îi fac penele. Nu neg, m-a ajutat și Anca la ochi, că poate nu imi ieșeau chiar asa. Dar eu sunt foarte mândră de bufnița asta și abia așștept să o văd când iese din cuptor.
După ce am terminat de decorat viitoarele mărțișoare, a urmat partea „tehnică”: le-am scufundat în glazură și am șters cu mare grijă marginile, ca să nu ne trezim că se lipesc de cuptor și rămân acolo pe post de decor permanent. Am învățat că ceramica e un test de rezistență pentru oamenii grăbiți. Sunt enorm de mulți pași, de la modelare la arderi multiple la temperaturi amețitoare (peste 800 de grade!), plus timpul de răcire și așteptarea aia care te ține cu sufletul la gură.
Altceva neașteptat ce am învățat e că porțelanul se contractă vizibil după ardere, dacă faci o cană și te aștepți la un capuccino, s-ar putea să te trezești cu un espresso după ce iese din cuptor. Faptul că nu ies niciodată două lucruri la fel e farmecul absolut al lucrului manual.
Eu, fiind mai minimalistă de fel, nu vreau dulapuri ticsite cu seturi de veselă, dar mi-ar plăcea ca obiectele mele să spună o poveste. Deja visez să mă întorc în atelier să-mi fac niște bowl plates. Până la urmă, cât de frumos este să știi că mănânci dintr-o farfurie făcută și pictată chiar de tine?
Până una alta, să știi că poți începe și tu cu Atelierul Mărțișorul de Porțelan. Este cadoul perfect pentru tine sau pentru cineva drag care are nevoie de o pauză de la agitația de zi cu zi.
