Corul Madrigal în Săptămâna Patimilor: între concert și ritual

Ce poți să mai spui despre Corul Madrigal ce nu s-a spus deja? Despre Corul Național de Cameră Madrigal Constantin există deja un imaginar colectiv: nu e doar un concert, ci o instituție. Eu cel puțin am crescut cu ideea asta. Și totuși, abia acum am ajuns pentru prima dată la un concert al lor, pe 8 aprilie, în Săptămâna Patimilor.

Nu știam exact la ce să mă aștept. Un concert coral cu tematică pascală ar fi putut fi sobru sau prea liturgic, dar n-a fost nici una, nici alta.

Ce te lovește din primele minute este lipsa individualității vocale în sensul clasic: nu există solist, nu există voci care ies în față. Este un singur corp sonor, omogen și cald, rezultat al unei filosofii construite de Marin Constantin, care a gândit Madrigal ca pe un sunet recognoscibil, nu doar ca pe un cor.

Dirijoarea Anna Ungureanu a condus ansamblul cu o concentrare care s-a transmis în sală. În același timp, apariția ei are ceva de poveste: rochia amplă și părul blond, ondulat, o fac să pară o combinație între Barbie și Rapunzel, fără ca asta să distragă de la muzică.

„Florilegiul bizantin” a fost pentru mine mai degrabă arhitectură decât rugăciune: straturi sonore suprapuse cu o logică aproape matematică. E momentul în care înțelegi că Madrigal nu doar interpretează, ci face punți între tradiții muzicale diferite.

Copiii din Cantus Mundi au fost extrem de numeroși, umpleau scena. Au cântat puțin, dar impactul lor a fost mai ales vizual. La „Prohodul Domnului”,  fără doar și poate momentul culminant al concertului, au revenit cu lumânări, intrând prin sală, transformând publicul în parte din scenă. Viitorul Madrigal e în mâini bune.

Rolul actorilor Marius Turdeanu și Richard Bovnoczki este esențial. Ei duc povestea de la intrarea în Ierusalim până la Înviere, prin voce, mișcare și prezență. Fără ei, ar fi doar un concert. Cu ei, devine o experiență coerentă, aproape teatrală.

De fapt, întregul spectacol funcționează ca un fel de „poveste vizuală” a Paștelui. M-am simțit, per total, ca într-o carte despre Iisus explicată pentru copii: foarte clară, foarte vizuală, construită în imagini și emoții, nu în discurs religios. Nu a avut nimic din rigiditatea sau solemnitatea apăsătoare pe care ai putea să o asociezi cu biserica. A fost mai degrabă o formă de ritual accesibil, aproape laic.

Scenografia susține totul: corul încadrat ca într-un oraș sau castel, sugerând Ierusalimul, iar la un moment dat structura de deasupra coboară și devine o coroană de spini. Un gest simplu, dar extrem de puternic vizual.

Am ieșit de acolo cu senzația că nu trebuie să crezi ca să înțelegi. Că, dincolo de Paște, există pur și simplu un moment în care merită să te oprești și să fii atent.

Leave a Reply