By Simona Mihalca 
Ieri am fost să vedem Metallica pe Arena Națională!
Există o versiune a noastră de acum zece, cincisprezece ani care ar fi considerat asta un core memory, ceva pentru care îți iei liber și povestești luni întregi, iar acum e o zi de miercuri obișnuită după ședințe. Un stadion plin, bilete scumpe, story-uri pe Instagram și o întrebare care plutește în aer: merită?
Răspunsul e complicat, ca de obicei când vine vorba de concerte mari.
Dar înainte să ajungem la show în sine, trebuie să vorbim despre zgomotul de fundal care însoțește orice concert mare din România, adică comentariile de pe Facebook. Faptul că sunt pe Facebook deja îți zice ceva despre cine va comenta, și sigur nu cineva prea tânăr :)) Sunt aceleași de ani de zile: Lars nu e un toboșar bun, Robert Trujillo ține basul prea jos, Hetfield e alcoolic și bătrân, ar trebui să fie ultimul turneu. Am citit cândva un articol că Metallica e o formație pop, ceea ce nu pot să nu înțeleg, dacă stau să mă gândesc. Când ești atât de adânc în mainstream, când umpli stadioane cu oameni care poate n-au ascultat nimic altceva în viața lor heavy, granița dintre rock și pop de masă devine destul de neclară. Metallica este fără doar și poate Pop Culture, și este un brand mai mult cât e o trupă. Până la urmă ajungem să ne jucăm cu mingi de gonflabile de plajă pe Seek and Destroy.
Și totuși, cei care au scris toate astea au venit la concert. Nu știați ce vârstă au? Nu știați cam ce urmează să primiți? Nimic nu s-a schimbat peste noapte, iar dacă te deranjează că Lars nu e Neil Peart, această informație era disponibilă public de vreo patru decenii. Românii nu se pricep doar la fotbal și politică, ci și la muzică.
Knocked Loose și Gojira au deschis seara, iar dacă ai prins Gojira de undeva din tribune, știi deja că sunetul n-a fost tocmai punctul lor forte, înfundat și greu de urmărit, deși n-ai ce să le reproșezi nici lor, nici organizatorilor. Pur și simplu așa o să fie pe (acest) stadion, și riscul e asumat din momentul în care îți iei bilet. Pe gazon, lucrurile au stat mult mai bine când a venit Metallica, așa că eu mă consider norocoasă. Nu mă duc la concert să mă cert pe ce fel de sistem de sonorizare există, ci doar să mă bucur de tot ce oferă seara.
Atmosfera din tribune a dat semne de viață chiar înainte ca Metallica să urce pe scenă, datorită acelor curajoși care s-au chinuit să pornească valuri aproape singuri. A durat, lumea de pe peluzele mai îndepărtate nu prea voia să se ridice. E interesant să observi când vine vorba de inițiativă individuală, parcă nu vrem, nu putem, ți-e lene, ce zice lumea? Dar când deja se ridică toată lumea, rupem pe efect de turmă.
Setlistul n-are cum să dezamăgească. Creeping Death, For Whom the Bell Tolls, Fade to Black, One, Master of Puppets, Enter Sandman, melodii monument pe care le-ai auzit de sute de ori, și care tot reușesc să impresioneze când le auzi live. Nothing Else Matters a făcut ce face de fiecare dată, adică a oprit timpul câteva minute pentru toată lumea din stadion. Lux Æterna a apărut și ea pe setlist, că cică suntem în turneul M72. Am văzut același turneu M72 la Amsterdam in 2023 în două seri consecutive cu setlisturi diferite, unde au inclus mai mult din ultimul lor album. Și au băieții material de unde să umple nu 2, ci 5 seri.
Ceva la care țin să mă opresc este gestul cu melodia locală. La ultimul concert din București, Kirk și Rob au ales o piesă Iris care era de fapt un plagiat după Whitesnake, iar de data asta au ales o melodie de la Compact, cover după Cinderella. Asta zice multe despre ce înseamnă scena rock “veche” din România. Nu știu ce i-a făcut să aleagă aceste melodii, “Cine ești tu oare?” de la Compact nefiind prea recunoscută pe stadion. Eu sper să mai vină de suficiente ori Metallica să ajungă să cânte o Noaptea Vrăjitoarelor de la Cargo, știți voi, ceva să placă la toată lumea. Dar zicem mersi ca nu e Babasha. Efortul în sine însă, timpul și dorința de a integra o melodie în limba locală, mi se pare un gest care spune mai multe despre cum înțeleg ei relația cu fanii.
Prețurile biletelor au adus un public un pic mai obosit, iar asta e o realitate pe care nu o poți ignora. Cine a dat o mie de lei pe bilet s-ar putea să nu fie persoana cu cea mai multă energie din sală. Nu am văzut vreun mosh pit în jur, și sincer nu mă supăr că nu a trebuit să mă feresc constant. Dar parcă prea multe telefoane și prea puțină lume care simte că trăiește.
Dacă tot vorbim de bani, trebuie reiterat: nu cumpăra bilete de pe orice site găsești pe internet, mai ales în ziua de azi când oferta de țepe online e la fel de bogată ca oferta de concerte. Cum meme-urile se scriu singure la noi, chiar șeful ANPC a postat că și-a luat țeapă cu un bilet de pe Viagogo.
Dar asta e matematica concertelor mari și Metallica umple stadioane exact pentru că există destui oameni care zic că ar putea să meargă să îi vadă. FOMO-ul e parte din produs acum, facem poze, punem story-uri, bifăm că am fost, și nu e nimic rău în asta, dar explică de ce valurile din tribune au durat atât să pornească. Nu a fost un show care să mă dea pe spate, dar a fost Metallica pe Arena Națională și asta contează, mai ales când știi că infrastructura pentru concerte mari în București e subțire și că ar putea oricând să devină mai subțire. Așa că aș zice că da, merită să vii să îi vezi, și nu, nu trebuie să fie ultimul lor turneu.