By Simona Mihalca 
Internetul are câteva colțuri frumoase și wholesome, care te inspiră și te fac să simți că există bine în lume. Sunt locuri unde oamenii vin să-și spună povestea așa cum e, și în felul ăsta reușesc să te învețe câte ceva, să te susțină și, cel mai adesea, să te facă pur și simplu fericit că ai dat peste ei. Jurnal de drum (pe Instagram) e unul dintre aceste colțuri.
În spatele lui e Eliza, care de șase ani călătorește prin lume alături de familia ei. Am vrut să vorbim cu ea despre cum arată, de fapt, viața de van life, dincolo de imaginile frumoase de pe Instagram, despre echilibrul dintre libertate și oboseală, despre cum crești un copil din mers și despre ce înseamnă să-ți documentezi viața pentru alții.
Cum ați început viața de călător cu duba?
Eliza (Jurnal de Drum): În luna noastră de miere am vrut să facem ceva diferit, așa c-am convertit un Volvo V40 într-un microcamper cu care-am explorat Kefalonia. Am prins gustul sentimentului de libertate, al liniștii date de campereală, așa c-am trecut la nivelul următor: minicamper. Am convertit un Caddy Maxi cu care am ajuns până-n Africa. Când a apărut copilul, a apărut și nevoia de mai mult spațiu, așa c-am făcut trecerea către o dubă, un Volkswagen Crafter cu care am ajuns până în Oman, și cu care călătorim și în prezent.
Eliza: De ce ți-a fost cel mai dor la început când ați început să locuiți în van și ce mai simți acum că îți lipsește când sunteți plecați?
Eliza: Mi-a fost (și încă mi-este) dor de confortul mental al unei case. Logistica e cea mai grea parte din vanlife. Când suntem obosiți, ducem dorul unui duș fierbinte fără economie de apă, gătitului fără aruncat un ochi la procentul bateriei, culcatului fără a căuta un loc de campat.
Nu mai simțim nevoia de a lua cazări, nevoie aproape permanentă când călătoream cu Volvo și Caddy, ne simțim constant ca acasă. Dar acasă-ul ăsta e uneori obositor de gestionat.
Ai urmărit sau urmărești și alți oameni plecați la fel ca voi? Simți că ai primit inspirație sau ajutor de la comunitate?
Eliza: Oamenii care fac vanlife formează adevărate comunități, atât în România, cât și la nivel internațional. Când am fost în Peninsula Arabă, făceam parte din peste 10 grupuri de WhatsApp, de unde am aflat informații despre costul transportului mașinii pe mare, rute recomandate din Irak, update-uri privind escaladarea situației politice, noi întorcându-ne din Peninsulă în mijlocul conflictului SUA-Iran, a trebuit să fim constant informați.
Cred că fără aceste comunități, călătoriile noastre ar fi fost infinit mai dificile.
Ce te-a făcut să pornești un cont de Instagram unde să împarți călătoriile tale?
Eliza: Depinde în ce moment al vieții mă-ntrebi 😄. Am pornit-o acum 6 ani din dorința de a vorbi și despre părțile negative din călătorii. Apoi a devenit un mod prin care încurajam călătoriile indiferent de buget, ajungând în următoarea formă să vorbesc despre călătorii cu mașina în destinații mai puțin populare, ca Irak și deșertul Sahara.
În varianta din prezent mă concentrez pe încurajarea trăirii unei vieți autentice, asumate și fericite. Vorbesc despre cum ‘ce zice lumea’, media și cutumele societății, n-au importanță pentru fericirea noastră, ca indivizi. Ni se vinde o imagine a ‘omului fericit’, iar ea nu e universală. Pentru fiecare fericirea e diferită și o descoperim dincolo de televizor și gândiri moștenite.
Ce ai simțit că trebuie să înveți cel mai mult ca să faci trecerea de la a fi doar o persoană care călătorește la a fi cineva care documentează și povestește aceste călătorii pentru alții?
Eliza: Cel mai greu a fost (și încă-mi este) să-mi fac egoul să tacă. Nu îmi vine natural să deosebesc între informație utilă pentru cei care mă urmăresc și informație inutilă, dar care-mi mângâie mie egoul.
Storytelling-ul se învață, dar lucrul cu tine, ca om, e mai greu. Cred că odată ce începi să te expui pe social media, te obligă să înveți lucruri despre tine de care nici nu aveai habar. Vezi când ridică un deget egoul, vezi care tipuri de comentarii îți apasă butoane. Ți se ridică, efectiv, o oglindă și ești pus în situația de alege dacă te uiți sau nu în ea.
Cât de greu ți s-a părut la început și cât de greu ți se pare acum să apari în fața camerei?
Eliza: La început mi-era așa rușine și mi-era așa teamă că voi fi judecată, încât postam doar anonim, sub un nickname și poze cu spatele. Apoi, când am prins curaj să-mi arăt fața, vorbeam doar la plural. Părerile mele nu-mi aparțineau mie, ci mie și iubitului meu, pentru că e mult mai greu să-ți asumi critici la singular.
Nici acum nu sunt 100% confortabilă în fața camerei, dar aleg să vorbesc doar despre subiecte în care cred, lucru care îmi dă mai multă încredere. Datorită terapiei, puține comentarii de hate mai ajung la mine.
Am descoperit contul vostru când erați în călătorie spre Oman, la scurt timp înainte să înceapă războiul în zonă. Poți să ne povestești un pic cum s-a simțit acolo?
Eliza: Noi nu plănuiam să ne întoarcem, nici măcar după izbucnirea războiului. Ne scriau prietenii, familia și urmăritorii zilnic să ne întrebe dacă suntem în siguranță. Ne făcusem prieteni în Peninsulă și cu toții eram mult mai relaxați decât cei de acasă, alarmați de televizor.
Înainte să ne întoarcem în țară, am stat 3 săptămâni în Arabia Saudită, iar oamenii erau relaxați. Seara, parcurile și plajele erau pline de familii cu copiii ieșiți la picnic.
În cele din urmă am decis să ne întoarcem din motive logistice, dar și pentru că începuseră să se închidă granițele. Din cauza războiului, transportul mașinii pe vapor ne-ar fi ajuns în jur de 5000€, așa c-am decis să ne întoarcem pe roți înainte să riscăm să rămânem blocați.
Care au fost cele mai surprinzătoare lucruri pentru tine despre culturile pe care le-ai vizitat?
Eliza: Felul în care m-au tratat bărbații. Singurele experiențe urâte au fost în Irak, unde bărbații mă priveau nu curios, ci intrusiv, insistent. În tot restul Peninsulei, însă, n-a existat om care să mă privească cu lipsă de respect. Fiind țări conservatoare, mă așteptam să fiu tratată de pe o poziție de inferioritate, dar n-a fost absolut deloc așa. La modul general, bărbații râdeau cu mine și-mi vorbeau prietenos, iar cei conservatori nu mă priveau în ochi din respect, pentru că în cultura lor nu privești o femeie din afara familiei tale.
Cum arată o zi obișnuită pentru voi când sunteți în călătorie? Cum împărțiți responsabilitățile de condus, gătit, activități cu cea mică?
Eliza: Conducem cam 50/50 în funcție de cine are mai multă răbdare. Cine-i mai irascibil e șofer, iar celălalt e pasager și distrează copilul. 😄
În timpul săptămânii nu prea călătorim, pentru că Ionuț lucrează 9-18. El lucrează, gătește și se ocupă de aprovizionarea/golirea dubei (golit toaletă, apa gri, pus apă proaspătă, conectat la electricitate în camping), iar eu mă ocup de copil, curățenie, social media și logistica vanlife (căutat locuri de campare, surse de apă, stabilit traseu).
Nicio zi nu seamănă cu cealaltă, iar responsabilitățile nu sunt bătute în cuie. Nu o dată am golit eu apa gri, așa cum nu o dată a căutat Ionuț loc de campare. Nu facem 50/50 la responsabilități, ci încercăm ca împreună să ajungem la 100.
Ce simți tu că ai învățat despre a crește un copil din mers? Ce ai putea împărtăși cu părinții care sunt speriați să plece în vacanțe cu un copil mic?
Eliza: Cred că fiecare părinte își cunoaște propriile limite. Nu vorbesc aici de frici, ci de limite. Unii oameni pur și simplu nu se simt confortabili în medii noi și e în regulă, nu toată lumea trebuie să aibă o viață nomadă. 😅
Dacă totuși ce te ține din a călători cu un copil mic e teama, de multe ori ea ori există doar în capul nostru, ori o folosim ca scuză. Amintirile din călătoriile cu copilul (fie ele chiar și dulci-amărui) vor fi peste câțiva ani cele care te vor face să plângi peste cozonac la masa de Crăciun. Cât despre copil, tot ce trăiește va fi stocat în memoria implicită: nu-și va aminti că a fost la mare la 1 an, dar când va intra cu picioarele în apă ca adult, corpul lui își va aminti râsul tău când îl țineai de mâinile lui micuțe, de veselia din aer, de mirosul apei, de toate senzațiile.
Mă simt norocoasă și privilegiată că pot să-i ofer copilului meu atâtea experiențe.
Cum gestionați partea financiară a unui asemenea stil de viață pe termen lung?
Eliza: Singura sursă de venit e salariul lui Ionuț (și alocația, dar la ce sumă e… 😅). Până anul ăsta am refuzat toate colaborările din principiu (aveam impresia că mă ‘vând’ dacă fac publicitate), dar începând de luna asta am început să accept. Mi-am dat seama că principiile nu-mi întrețin stilul de viață și nici nu ajută la confortul familiei mele.
Dacă ai putea trimite un mesaj Elizei de acum câțiva ani, înainte să porniți la drum, ce i-ai spune?
Eliza: Dă-i la deal peste bolovani, că-i mișto view-ul de sus.
Mulțumim încă o dată Elizei pentru sinceritate și pentru că a fost dispusă să “deschidă” ușa dubei și să ne lase înăuntru, cu tot cu obosealile și frumusețile ei. Sper că v-am convins să îi dați un follow la Jurnal de drum pe Instagram.