By Simona Mihalca 
După cum ne-a spus violonistul Andrei Rubeli, suntem în Februarie, luna iubirii. Întâmplător sau nu, este și cea mai scurtă lună din an.
Dar oare cum sărbătorim iubirea? Încă un ursuleț de pluș livrat care nu inseamnă nimic? Încă un produs ieftin de plastic dar care e în formă de inimioară? Eu zic că putem mai mult de-atât. Această formă consumeristă este ce nu îmi place la Valentine’s Day și Dragobete. Mulți vor zice că nu e nevoie de o dată anume și putem sărbători iubirea în orice zi, dar parcă ajută și să ai o dată mai specială. Până la urmă, poți fi sărbătorit zilnic, dar doar o dată pe an e ziua ta.
Dacă tot facem ceva să sărbătorim iubirea, hai să sărbătorim ce e frumos, ce reprezintă valorile pe care le avem, să găsim o experiență. Zis și făcut, anul acesta am fost la serata #Aiciastat de Dragobete, într-un cadru de poveste, la Colecția Ligia și Pompiliu Macovei. A fost prima oară când am vizitat acest muzeu, și chiar a fost impresionant. De la tablouri, la piese de mobilier de câteva secole, decorațiuni, mătase pe pereți, icoane, până la biblioteca plină ochi de cărți și albume.
Pe de o parte, am rămas impresionată de volumul uriaș de informații artistice și istorice. Este evident că în spatele discursului muzeografei stă o pasiune reală și o bucurie sinceră de a vedea atâția oameni trecând pragul muzeului. Mi-am dat seama că de fapt nu știam mare lucru despre semnificația străzii 11 Iunie sau despre Revoluției de la 1848. Mai mult decât atât, e fascinant să observi cum evoluează orașul și cum vechile mahalale se transformă în zone centrale. Totuși, n-am putut să nu remarc acele „metehne” vechi de muzeu. Deși informațiile erau prețioase, parcă era o poezie monotonă, cu exprimări care te fac să te simți la lecția de școală. Îmi ieșeau în evidență exprimări de genul „în data de x martie anul curent” sau referințele protocolare la „dânsa” (vorbind despre Ligia Macovei), care parcă creează o barieră invizibilă între public și istorie.
Să ne întoarcem la cât de frumos este în muzeu, care este, în esență, un cabinet de curiozități. Tablouri, obiecte rare, o aglomerare estetică absolut superbă. Privindu-le, mi-am dat seama de un paradox personal: mi-aș dori o casă care să emane aceeași curiozitate, dar în același timp tânjesc după minimalism și spațiu. Cred ca e frumos să vezi piese de muzeu… la muzeu. Din păcate, clădirea în sine strigă după o renovare serioasă, fiind un spațiu cu un potențial imens care merită salvat.
După turul muzeului a urmat concertul, care a început cu un moment de canzonetta. Deși numele sugerează un „cântecel”. Este acea muzică ce pare simplă doar pentru că este interpretată cu măiestrie, fiind, în fapt, extrem de greu de cântat, dar extrem de relaxantă de ascultat. O bucurie să asculți muzică clasică în biblioteca unui muzeu, să poti admira tablouri în timp ce auzi ceva atât de frumos! Programul a inclus și piese de Mozart sau Mendelssohn, iar 2 dintre ele au adus-o în față pe mezzo-soprana Hortenzia R. Forray. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost prezentarea melodiilor. Îmi plac concertele în care și învățăm ceva, iar Andrei Rubeli ne-a prezentat despre ce erau melodiile, să înțelegem ce ascultăm.
Per total, a fost o seară superbă, care ne-a scos din cotidian. A fost o ocazie să vedem acest muzeu și colecția lui superbă. Aceasta juxtapunere este una bine-venită, așa că vreau sa laud parteneriatul dintre aociația culturală “Aici a stat” și Muzeul Municipiului București. Aștept cu drag următoarea ediție.